Unde sunt drepturile omului din Afganistan?
10 decembrie 2022Pe stadionul prăfuit s-au strâns câteva mii de curioși. Au venit să vadă o femeie. Îmbrăcată într-o burka albastră, zace cocoșată pe pământ. Alături, un bărbat îndreaptă către ea un kalașnikov. Și trage.
Așa se desfășurau execuțiile publice în anii 90 în Afganistan, pe vremea primului regim taliban. Sunt imagini pe care le cunosc oameni din toată țara - fie au asistat în direct la execuții, fie le-au văzut la televizor. Pentru mine, execuțiile publice sunt una dintre cele mai groaznice amintiri despre acea perioadă. Eram copil, încă. După ce am plecat în străinătate am urmărit știrile video despre ce se întâmpla în Afganistan.
Traumă colectivă
Nu mi-am imaginat vreodată că acele imagini pot să redevină actuale, la două decenii de la venirea americanilor în octombrie 2001 și după 20 de ani de prezență militară occidentală. Dar lucrurile stau altfel.
Săptămâna aceasta, talibanii au dispus executarea unui bărbat acuzat de crimă. Tatăl victimei a trebuit să îl împuște în prezența unui public din care făceau parte atât reprezentanții regimului cât și sute de civili, inclusiv copii. Și sigur nu a fost singura execuție publică, de la revenirea la putere a mujahedinilor, înaugust 2021. A fost, însă, prima pe care au mediatizat-o, pentru a da un exemplu. Anterior avuseseră loc biciuiri în public ale unor femei și bărbați acuzați de furt sau adulter.
Execuțiile în fața spectatorilor sunt o traumă pentru întreaga societate. În ciuda tuturor promisiunilor anterioare, talibanii nu s-au schimbat deloc. Iar anii 90 s-au întors în Afganistan.
Deznădejde și disperare
Dacă a mai existat cumva, la un moment dat, speranța că țara nu se va mai scufunda în beznă, acum e limpede că niciunde, în nici o altă țară din lume, nu este mai întuneric decât în Afganistan. O analiză sociologică recentă realizată de institutul Gallup arată că 98% dintre femei și 97% dintre bărbați își consideră viața ca fiind o mare suferință. Mai ales printre femei a explodat rata suicidului. Iar în jur de 20 de milioane de locuitori suferă de foame.
Sunt periodic întrebată de ce nu se revoltă afganii, la fel ca vecinii din Iran. Pentru că nu au nici puterea, nici speranță. De patru decenii trăiesc în războaie. Traumele provocate de acestea lasă urme.
Pare greu de imaginat că, în 2022, la 74 de ani de la proclamarea drepturilor universale ale omului, acestea sunt călcate în picioare în Afganistan iar lumea privește impasibilă. De parcă ultimii 20 de ani, după ce tocmai aceste drepturi ale omului au fost premisele intervenției militare a aliaților, s-au evaporat, pur și simplu. Ca și cum Afganistanul s-ar afla pe o altă planetă și nimeni nu ar fi responsabil pentru mizeria din Hindukuș.
Presiune pe talibani
Talibanii își bazează politicile pe o interpretare arhaică a islamului. Cu toate acestea, țări islamice - inclusiv Afganistan - au lucrat la elaborarea declarației drepturilor omului, după cel de-al Doilea Război Mondial.
Și chiar dacă nu ar fi fost așa: există alternativa musulmană, „Declarația de la Cairo a Drepturilor Omului în Islam”, adoptată la 5 august 1990 de Conferința Organizației Statelor Islamice, al cărei stat membru era și Afganistanul. Nedreptatea care se întâmplă în fiecare zi în Afganistan nu poate fi justificată.
Avem datoria noastră să atragem atenția asupra suferinței femeilor și bărbaților din Afganistan și să punem presiune asupra regimului taliban. Nu pot să văd din nou pe ecran imagini cu biciuiri și execuții care să mă sufoce de indignare, așa cum se întâmpla în urmă cu 25 de ani.
Dacă nu facem sau nu putem face nimic pentru a ne asigura că drepturile omului sunt respectate peste tot în lume, atunci trebuie să considerăm rezoluția adoptată în urmă cu 74 de ani de Adunarea Generală a Națiunilor Unite de la Paris ca fiind un eșec.