Unu mai lipsea: ziua internationala a nemuncii

Sarbatoarea zilei de 1 Mai ar trebui sa aminteasca nu atat de triumful socialismului, cum cred multi, cat de victoria epocala a muncitorilor care s-au sacrificat mai intai la Chicago, apoi in alte parti, pentru obtinerea zilei de lucru de opt ore.  

Jertfa lor n-a fost inutila, intrucat i-a salvat pe multi de robie, daruindu-le sansa unei vieti omenesti demne. Dar ce mai inseamna oare celebrarea muncii si a demnitatii ei in era COVID-19 si a triumfului nemuncii, a politicilor de shutdown, de oprire a productiei, de punere pe butuci a economiilor?

Somajul a atins in lume si, nu in ultimul rand in Statele Unite, locul de bastina al sarbatorii, proportii inimaginabile. Si da semne sa creasca, in ciuda miilor de miliarde care se pompeaza in economiile apusene. Incat Germania si alte tari europene se afla in fata celei mai ample recesiuni din istoria lor plina de recesiuni cu consecinte politice partial funeste, asa cum au fost cele antrenate de marea criza din 29-33, urmata, nu tocmai intamplator, de ascensiunea nazismului.

In fata acestor perspective sumbre e lesne de inteles de ce-si pun tot felul de intrebari tulburatoare tot mai multi oameni responsabili. E vorba, in genere, de insi care staruie sa-si pastreze capul pe umeri, in loc sa-l substituie, imprumutandu-l pe al unor epidemiologi de marca, dar mai perplecsi, uneori, decat politicienii pe care-i sfatuiesc virusologii, ba poate chiar si decat proverbialul vitel de la poarta noua. La loc de cinste intre intrebarile lor e: pana cand? Pe lista mai figureaza si: a meritat? S-a actionat, oare, potrivit? Proportionat? Nu s-a exagerat, oare, cumplit?

Logica si bataia acestor intrebari rationale tin de intelegerea faptului ca si oamenii de stiinta sunt nedumeriti (de pilda cu privire la fiabilitatea unor date statistice, ori la utilitatea modelului suedez de evitare a unui shutdown) ca si de diverse evidente. De pilda, ca, in complexa lume contemporana, se mai moare si de foame, de singuratate si depresie, de saracie, de violente domestice si de alte boli decat de cele de natura sa fie atribuite virusului corona. 

In virulent contrast cu ele sunt alerta si stridentele care marcheaza covarsitoarea majoritate a discursurilor politice oficiale. Din avertismentele grave, antirelaxare, pe care le transporta, transpare intre altele dorinta de a nu vedea murind isteria si disparand irevocabil panica din popor. Pentru ca frica, isteria, nestiinta si superstitia fac casa buna cu mentalitatile autoritare. Care, la randul lor ii determina pe multi sa aplaude autoimputernicirea unor liderii politici, rapizi in a-si conferi cu superbie si iresponsabilitate cvasitotala o autoritate la care, inainte de Covid, nici sa viseze n-ar fi indraznit.

Pare ca s-ar putea stabili, in context, o regula. Cu cat mai nauci s-au dovedit politicienii in dezamorsarea crizei prin preventie, cu atat mai inclinati au fost sa adopte masuri extreme. Si cu cat s-au dovedit mai inepti in gestionarea urgentei, schimband mai des macazul nejustificat, sau prea putin justificat, in timpul fazei acute a pandemiei, cu atat mai fermi vor fi in a avertiza impotriva relaxarilor. In fine, cu cat mai mare le e pofta de-a se eterniza la o putere pe care n-o prea sau n-o mai merita, cu atat vor incerca mai abitir sa traga spuza pandemiei pe turta puterii lor gigantice si fara egal, amanand clipa in care vor fi siliti sa dea socoteala. Si cu atat mai inclinati vor fi aplaudacii lor din massmedia sa le dea dreptate si sa-i ridiculizeze, sa-i reinterpreteze, ori sa-i demonizeze (ca dusmani ai vietii sau ai senectutii) pe cei care sunt de alta parere si insista asupra unor dezbateri democratice, argumentate.

In fond, chiar si politicienii de duzina (si, laolalta cu ei, si specialistii promovati in functii depasindu-le net competenta) stiu bine ca nu risca decat daca minimalizeaza. Nu daca exagereaza pericolele. Cine sa le ia in nume de rau ca vor, chipurile, sa salveze cat mai multe vieti? Cine sa le reproseze credibil, ca, de fapt, sunt indiferenti la chestiuni de sanatate si vor sa se eternizeze la putere ori in functii rentabile fara a trebui sa raspunda pentru deciziile lor? 

Nu putini politicieni vor invoca, deci, invariabil, in absenta consensului stiintific, expertii cei mai necrutatori si opiniile medicale cele mai radicale. Care le convin, intrucat stimuleaza curente de opinie ajutandu-i sa amane scadenta. Or, daca o vreme e rational ca, in apararea vietii unui numar foarte mare de oameni, sa se ia vremelnic si proportional masuri drastice, inclusiv, la nevoie, de natura sa ingradeasca o parte din libertatile si drepturile omului, aceste demersuri devin, de la un moment dat, iresponsabile. Bunaoara daca prelungirea lor e disproportionata si serveste, prioritar, tergiversarii sorocului si perpetuarii la butoane a celor care-l hotarasc si al bunului lor plac. In fond, dinamitand societatea si economia, aceste masuri provoaca in final ceea ce promotorii lor pretind ca impiedica: dezastrul cauzator de moarte prin penuria financiara si economica generatoare de implozie a sistemului sanitar si medical. 

Nu ca ar fi disparut complet din peisaj politicienii onesti si capabili sa gandeasca. Unul dintre ei e seful Bundestagului german, Wolfgang Schäuble. Care i-a socat pe unii din colegii sai exprimand, intr-un tarziu, un adevar esential: "protectia vietii", a reliefat presedintele Camerei Inferioare a Parlamentului german, "nu detine prioritate zero. Doar demnitatea omului poate fi considerata o valoare absoluta. Caci demnitatea este intangibila. Ceea ce nu exclude faptul ca trebuie sa murim".

In ce ma priveste, as adauga demnitatii libertatea. Fiindca nu vad cum li s-ar putea garanta demnitatea fiintei umane, oamenilor si natiunilor daca li se ia libertatea. Pentru a carei aparare statele conduse responsabil sunt, sau ar trebui sa fie, pregatite, fireste, sa sacrifice si un numar apreciabil de militari, asa cum s-a intamplat, intre altele, in cel de-al Doilea Razboi Mondial. 

De la finele acestei conflagratii se implinesc in aceste zile 75 de ani. E, cred, timpul sa fim iarasi curajosi.