Zilele Literaturii Române la Chișinău, ediția a VIII-a

Această a VIII-a ediție a evenimentului, organizat de Editura Cartier în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR), a precedat actualul Bookfest de la București, unde Republica Moldova este țară invitată. Mottoul „ZLR” în 2024 a fost inspirat de poetul basarabean Vasile Romanciuc: „Te cunosc de-o zi, te iubesc de-un veac” – o declarație lirică, prefigurând atmosfera generală a festivalului: de comuniune, dialog relaxat despre viață și creație cu un public larg, alcătuit în mare parte din tineri.

„Zilele Literaturii Române la Chișinău” au cuprins mai multe dezbateri, recitaluri, întâlniri la licee, ateliere practice pentru profesori pe teme legate de scrierea și predarea literaturii contemporane. Cele mai interesante evenimente au avut loc la Universitatea de stat din Moldova, la Librăria din Centru și la MNLR. Voi cita câtva dintre acestea.

Ce alegem și cu cine ne alegem?

ArtCor, un spațiu multifuncțional, a găzduit o primă discuție, moderată de jurnalista Mariana Rață de la TV8. Au participat oameni de presă și autori ai unor cărți de publicistică și analiză politică, recent apărute: Alina Radu (redactor-șef „Ziarul de Gardă”), Oleg Serebrian (cu volumul „Politică și Geopolitică), Gheorghe Erizanu (cu volumul „Și-am să devin erou”) și Vitalie Ciobanu (cu „Stat captiv, mod de folosire: Republica Moldova”). 2024 este an electoral în Uniunea Europeană și în Statele Unite, așa încât a fost util să vedem unde ne situăm cu alegerile prezidențiale și referendumul pro-UE din Republica Moldova în ce privește mobilizarea clasei politice, dispozițiile electoratului și combaterea propagandei rusești, care va încerca să deturneze Basarabia de pe calea europeană.

„Proza vieții, la singular și la plural”

Dezbaterea cu acest generic a avut ca protagoniști prozatori consacrați și prozatori debutanți: Tatiana Niculescu, bine cunoscuta autoare de cărți de ficțiune și de biografii documentare, aflată pentru prima dată la Chișinău, Valentina Șcerbani, Dumitra Râșnoveanu, Emilian Galaicu-Păun și Bogdan Alexandru Stănescu. Moderatoarea Maria Șleahtițchi, directoarea Muzeului Național al Literaturii Române din Chișinău, i-a întrebat cum se raportează acești autori la istoria recentă. Câteva crâmpeie:

Tatiana Niculescu: „Mă raportez cu seriozitate și cu rigoare în același timp. E o temă eternă a conflictului dintre ceea ce se numește marea istorie, istoria marilor decizii politice, a marilor evenimente, și viețile anonime, anodine, pe care această istorie le calcă, le frânge, le atomizează, le modifică în toate felurile posibile, fără ca viața omului „neimportant” să aibă vreun impact asupra acestor decizii. Tensiunea dintre istoria celor care decid niște evenimente și istoria celor care le pătimesc, fără să fi fost întrebați, mă impresionează și mă preocupă foarte mult, este motivul pentru care de ani buni scriu biografii și în special biografii interbelice. Sunt personaje pe care încerc să le înțeleg în contextul epocii lor, nu judecându-le după măsura zilei de azi.”

Bogdan Alexandru Stănescu: „Una din obsesiile mele, manifestă în romanul „Abraxas”, este Revoluția Română din decembrie ‘89. Cred că s-a ajuns la o distanță destul de mare de ea încât să încercăm să fim pe cât posibil obiectivi (chiar dacă „obiectiv” este un cuvânt forțat aici), dar măcar putem să fantazăm în legătură cu ceea ce s-a putut întâmpla, nu cu ceea ce ni se spune că s-a întâmplat. Acest joc între posibilitate și realitate naște literatura, o face posibilă.”

Emilian Galaicu-Păun: „S-a întâmplat să-mi trăiesc primii ani de viață într-un sat în care nu era lumină electrică, în raionul Florești, mai înspre Nistru... Și am o amintire de atunci, legată de ziua morții lui Iuri Gagarin, am reținut această zi, întrucât bunica mea Emilia îl ocăra pe Gagarin pentru că a îndrăznit să zboare la ceruri, acolo unde este Dumnezeu și omului nu-i este permis să ajungă. Bunica avea mulți pui de găină în ogradă și printre ei era și unul foarte plăpând, muribund, care se ținea din urma mea. Cam pe atunci ne-am pregătit să facem o poză de familie și după developare am găsit acel pui plăpând în fotografie, în timp ce toți ceilalți pieriseră fără glorie... Și acum vin spre literatură și viață. În ziua de 7 aprilie 2009 la Chișinău, eu am fost toată ziua în piață, am văzut tot ce s-a întâmplat, violențele, atacul asupra sediului președinției. Cei 41 de ani, 1968-2009, pe care îi acopăr cu romanul meu „Țesut viu”, adică marea istorie conține secvențe și destinele întrețesute ale unor oameni concreți.”

Valentina Șcerbani: Atunci când am scris romanul „Orașul promis” nu m-am gândit deloc la contextul istoric, am scris o poveste de familie, o „mică istorie”. Acțiunea cărții mele are loc într-un sat cu un nume inventat. M-am inspirat din satul bunicii mele, în care mi-am petrecut copilăria la sfârșitul anilor ‘90. Bunica mea a trăit toată viața în același sat, dar s-a născut în imperiul țarist, a fost adolescentă în România Mare, după care a fost adultă în URSS și a murit în Moldova independentă. Mi-am dat seama cât de mult au influențat unele decizii mari cursul istoriei ei personale și, în același timp, m-am gândit cât de mult această mare istorie are impact asupra memoriei noastre, atât de fragmentară, selectivă. Eu cunosc foarte multe lucruri bune despre trecutul familiei mele, dar în școală se vorbește prea puțin despre istoria mare. Spre exemplu, despre pogromul împotriva evreilor de la 1903 din Chișinău eu am auzit prima dată la Veneția, unde făceam un masterat. Am fost întrebată despre pogromul de la Chișinău, dar eu nu știam nimic. Azi sunt mult mai interesată de istorie decât înainte.”

Dumitra Râșnoveanu: Azi vedem tot mai mult istoria reflectată în literatură. După ce au dispărut ziarele serioase, literatura română contemporană face acest imens serviciu nouă, cititorilor. Și e foarte bine că editorii sunt mai deschiși în a publica proză română contemporană de bună calitate. Întâlnirea mea cu istoria vine, la fel, din familie... Povestea cu care am crescut și mi-a rămas ca un semn pe piele o știu de la bunica: atunci când au venit rușii în ograda lor – bunicii mei erau țărani înstăriți – tata era mic copil, avea câteva luni, bunicii au auzit că vin rușii și l-au ascuns într-o copaie sub pat. Tata a început să plângă exact în momentul în care rușii începuseră să cotrobăiască prin casă, producând o mare emoție bunicilor mei... În romanul meu „Daphne”, traiectoria personajului principal este determinată de mișcările tectonice de la începutul anilor ‘90, de „podul de flori” de la Prut, care a rezonat puternic și a trezit un entuziasm nebun, pe care îl cuprind în carte.”

Alte întâlniri memorabile la „ZLR”, Chișinău - 2024

Festivalul a avut și o foarte interesantă dezbatere despre critica literară, moderată de Paula Erizanu și Alex Cosmescu, precedată de un eveniment analog la Universitatea de stat.

Protagoniști au fost criticii Carmen Mușat, redactor-șef al revistei „Observator cultural”, Nina Corcinschi, directorul Institutului de Filologie Română „B. P. Haşdeu” din Chișinău, Mihai Iovănel și Mihnea Bâlici. E un subiect amplu, asupra căruia îmi propun să revin într-o expunere viitoare, în care voi aminti și modalitățile prin care putem face mai atractivă literatura din postura de jurnaliști culturali – discuție moderată de Victoria Cușnir, realizatoare la Radio România Chișinău.

Aș mai evoca și alte întâlniri memorabile la ZLR. I-am revăzut după mulți ani pe scriitorii Carmen Firan și Adrian Zângeorzan, stabiliți la New York, aflați prima dată la Chișinău. L-am cunoscut pe Peter Demeny, poet și prozator, redactor-șef al revistei „Matca” de la București.

Daniela Rațiu, de la Timișoara, autoarea unui revelator roman, „Sfârșitul lumii e un tren”, a participat la o dezbatere despre oroare în literatură, organizată în siajul unui spectacol la teatrul „Luceafărul” despre foametea din 1946-1947 din Basarabia reocupată de ruși.

La Liceul Teoretic Republican „Aristotel” din Chișinău, am fost invitat împreună cu Gheorghe Erizanu să vorbim despre populism, dezinformare și implicare civică. Entuziasmul și serozitatea acestor elevi, ghidați cu pricepere de profesoara și criticul literar Natalia Hariton, mi-au dat încredere în literatură ca mijloc de educație estetică și de conștiință cetățenească.