Întru neuitarea victimelor Holocaustului

În fața memorialului Holocaustului din București s-au întâlnit luni oficiali români și străini, precum și reprezentanții evreimii române. În prezența unui ministru israelian, a ambasadorului statului evreu la București, a oficialilor români reprezentând președinția și guvernul, a Prim Rabinului, Rafael Shaffer, s-au comemorat în sunet de fanfară și cu onoruri militare victimele genocidului demarat acum opt decenii în rândul comunităților mozaice din Bucovina, Basarabia, Ucraina. A început prin deportări și-a continuat cu împușcări, înfometări și maltratări în masă. În decurs de câțiva ani, la umbra celui de-al Doilea Război Mondial, au fost exterminați sute de mii de evrei.

Mobilul exterminărilor și ura din prezent

Nu puțini au căzut victimă jandarmeriei, unor militari din trupele dislocate pe front, unor civili îndoctrinați de un antisemitism multisecular, căutând, lacom, să-și însușescă trupurile și posesiile neînsemnate ale celor expediați la moarte de regimul Antonescu, pentru că erau evrei. Sau romi.

Dar nu sunt toate acestea chestiuni vechi, acoperite de groase straturi de amnezie, de perversă inadecvare a memoriei făptașilor, needucaților sau, uneori, a victimei, trecute în plan secund de probleme curente și de crize acute reclamând o atenție care le împinge în mod natural în uitare?

Așa sunt sau le par unora și așa ar fi fost poate lăsate să fie sau să pară, dacă explozia de ură antisemită, care a făcut posibil genocidul nu în zone sălbatice și necivilizate, ci într-o lume europeană modernă, parțial trecută prin iluminism, nu ar continua să otrăvească. Intoxică minți, inspiră negaționism, întinează memoria celor uciși și provoacă suferințe evreilor vii.

Cărora li se impută, mai nou, în rețele de socializare sau aiurea, nu doar acuzele fanteziste ale antisemitismului clasic, ci și plăsmuiri de rele moderne și postmoderne, atribuite statului evreu.

Germania, antisemitismul, Israelul

Zilele trecute s-a stârnit un scandal imens în Germania și în lume, când Gil Ofarim, un cunoscut cîntăreț rock iudeo-german, de origine israeliană, și-a văzut respinsă cererea de a trage la un hotel din Leipzig, câtă vreme purta la vedere o stea a lui David. La recepție i s-ar fi condiționat cazarea de ascunderea ei.

Iar sâmbătă, atmosfera de violentă intoleranță antievreiască hrănită de ura ubicuă, intensă, criminală, a extremiștilor de dreapta, de stânga sau islamiști împotriva evreilor a mai făcut o victimă. Ura s-a defulat într-un atac cu gaz iritant asupra unui pieton berlinez, purtând haine de ex-militar israelian. Nu mai puțin virulentă e ura antisemită care se manifestă în rețelele sociale românești ori în interioriul unor partide românești cu reprezentanță parlamentară.

Această ură, pe care n-a putut-o stinge, în răstimp de 80 de ani, nici sângele celor 6 milioane de evrei uciși doar pentru că erau descendenții copiilor lui Israel, nici timpul, nici eforturile intense de asumare a trecutului, depuse de oficialitățile germane, iar de aproximativ un deceniu și jumătate, și de cele române, își reițește capul hâd periodic, în chip amenințător, stimulul ei fiind crizele.

Căci ura cu pricina s-a înrădăcinat în adâncurile subconștiente ale omului civilizației iudeo-creștine. Și ori de câte ori crizele îi provoacă perplexități, îi livrează la pachet și tentația unei teorii a conspirației, zise antisemitism, ca pseudosoluție coerentă a problemelor sale. Părelnica soluție îi joacă feste dintre cele mai urâte, determinându-i și pe unii inteligenți și educați să cedeze fie delirului iudeofob, fie ipocriziei și falsului filosemitism, ori să cadă în vechi reflexe de intoleranță.

În cursul recentei ei vizite de adio în Israel, unde e mai populară decât orice cancelar, Angela Merkel n-a făcut economie de cuvinte frumoase și de promisiuni generoase. Și-a repetat faimoasa declarație, potrivit căreia "securitatea statului evreu face parte din rațiunea de stat a Germaniei", fiind nenegociabilă. Dar, chiar dacă liderul de la Ierusalim, Naftali Bennett, a elogiat-o ca "prietenă adevărată", în ultimii ani s-au înmulțit și temerile, și criticile israeliene la adresa politicilor europene și americane la ONU. De pildă față de un Iran cu ambiții nucleare, ai cărui lideri religioși și laici nu-și ascund ura iudeofobă și intențiile genocidale la adresa statului evreu.

Iar apoi, cum va fi oare urmașul lui Merkel? Cum se va raporta el la nevoia de securitate a Israelului și la principiul potrivit căruia Germania nu poate fi neutră în chestiunea securității israeliene, chiar dacă nutrește alte opinii decât Ierusalimul, de pildă cu privire la așezările evreiești din teritoriile reclamate de palestinieni? Stânga social-democrată și ecologistă a condiționat politic viitoare livrări de arme germane destinate Israelului.

Ziarul Die Welt a rezumat diferențele dintre cele două părți, reliefând că Merkel a insistat în Israel asupra soluției celor două state, în timp ce pentru omologul ei, Bennett, un stat palestinian e acum exclus, întrucît ar însemna, "foarte probabil crearea unei entități teroriste la 7 minute de casa mea". Dar aceste diferențe politice n-au împiedicat-o pe cancelară să viziteze memorialul israelian al Holocaustului, Yad Vashem, și să-și manifeste acolo, o dată în plus, emoția.

Holocaustul românesc: prezențe și absențe

Pe urmașii victimelor exterminărilor comise de naziști și de aliații lor europeni, emoția e probabil să-i fi cuprins și în timpul comemorării, la București, a celor deportați începând de acum 80 de ani, din Bucovina, a celor asasinați la Cernăuți, în Basarabia, în Transnistria, la Odessa, în lagărele morții mutilând fața continentului european cu schingiuri și execuții în masă de evrei.

"Să nu uităm niciodată", a cerut la București ministrul israelian pentru diaspora, Dr. Nachman Shai, la ceremonia comemorării victimelor Holocaustului din România. La pioasa lui chemare la neuitare par să se fi raliat, conform mesajelor lor, și reprezentanții oficialilor români. Care au invocat, între altele, necesitatea "stimulării educației despre Holocaust".

Or, tocmai la acest capitol, nedetaliat corect de oficiali, șchioapătă rău realitatea contemporană, școlile românești și, poate, și cea mai influentă instituție a țării. Realitatea, în măsura în care nu puțini sucombă, ca oameni politici ori ca protestatari, ispitei de a se prevala de suferințele evreilor și de simbolurile lor spre a le instrumentaliza, spre a manipula cu ele și a puncta, astfel, politic.

Școlile, în măsura în care nu predau sau predau rău materia. Iar instituțiile care chiar ar putea schimba multe, omițând să ia atitudine sau să adopte una de natură să ajute cultivării memoriei.

În cauză e BOR, în care românii au, într-o proporție mare, net mai multă încredere decât în actualul guvern. Or, deși în chestiunea justificării și alimentării antisemitismului, această instituție cheie a jucat un rol controversat, discutabil și criticabil înaintea și în timpul Holocaustului și își proclamă credința într-un D-zeu născut de o mamă evreică și înconjurat de apostoli evrei, BOR a omis să-și trimită reprezentanții la ceremonia bucureșteană în memoria oamenilor exterminați în Shoa.