Şerpii şi scorpionii antiamericanismului

O dată în plus, America se vede ţintuită la stâlpul infamiei, deşi nu are, în context, nici o vină. Contractele în discuţie, încheiate în termenii dreptului american şi internaţional, sunt clare şi dau câştig de cauză speculativelor fonduri de investiţii de tip „hedging”.

Nu e nici prima, nici ultima dată că America se regăseşte expusă oprobiului public. Scandalul NSA (un serviciu secret care, spre deosebire de justiţia americană, a greşit realmente) n-a reprezentat în această privinţă decât vârful unui aisberg.

Or, acuzatorii europeni au ceva, parcă, din inşii chemaţi retoric să arunce ei, primii, piatra. Europa îmi aminteşte în context de o veche, dar foarte instructivă snoavă cu substrat religios evreiesc. Tatăl îşi poartă copilul pe umeri spre a-l apăra de şerpi şi scorpioni. La un moment dat, cei doi întâlnesc un trecător. „Unde ţi-e tatăl?” - îl întreabă omul pe copil. „Habar nu am!” - exclamă puştiul, rece şi indiferent, înainte ca părintele său, pe care-l apucă pandaliile, să-l dea jos şi să-l oblige să-şi folosească propriile picioare pentru a afla în fine unde anume îi e tatăl.

Nici un resentiment, în afara antisemitismului, nu pare azi mai răspândit în estul şi vestul Europei decât antiamericanismul. Statelor Unite li se atribuie vina pentru te miri ce. Nu e o noutate. Şi Lenin, Stalin, comuniştii, ca şi naziştii îi găseau vinovaţi de toate relele pe „văcarii texani”, pe „plutocraţii” de pe Wall Street, pe „burghejii” de peste ocean, pe „cowboy-ii americani” şi mărfurile lor made in USA.

Dar, în rândul majorităţilor din democraţiile europene, salvate nu o dată, graţie SUA, de nazism ori comunism, salvatorilor americani nu li se puneau, ca azi, în cârcă, mai toate neajunsurile, de la proiectatul tratat al liberului schimb SUA-UE, la prăbuşirea Irakului sub loviturile terorismului sunit.

Antiamericanismul, să fie clar, e un fundament doctrinar şi un resentiment care vine la pachet cu toate mişcările totalitare, cu islamismul, ca şi cu extremismul de dreapta sau de stânga. Antiamericanismul e o formă de prejudecată şi un reflex anti-globalizare, o speţă de antiliberalism, întemeiată pe credinţa că tot ce nu funcţionează în actuala lume globalizată îşi are originea în superputerea de peste ocean.

În fapt, ceea ce ucide liberalismul în vestul Europei, alimentând antiamericanismul, este lenea. E repulsia multor europeni, trecuţi sau nu prin colectivismul socialist faţă de sistemul competiţiei libere, în care, let the best man win, Statele Unite au excelat mereu. E reflexul naţionalist al izolării (de care nu e scutită nici America). Este sugestia mult ispititoare că, dacă ne-am despărţi de concurenţa băieţilor grei de peste ocean, retrăgându-ne în cochilie spre a ne obloji în linişte rănile mondializării, ne-am putea întoarce fără prea mari riscuri la vechiul dolce far niente din trecut.

Nimic mai fals. America, e adevărat, a comis greşeli multiple, nu doar sub Obama. A permis autoritarismului şi mai cu seamă imperialismului rusesc, ca odinioară teocraţiei iraniene să ridice capul. La finele campaniei din Irak, după ce a reuşit să pacifice această complexă ţară arabă masând pe teritoriul ei trupe de infanterie numeroase, Washingtonul a cedat în faţa insistenţelor şiite şi iraniene. Şi-a retras trupele, date afară de guvernul al Maliki, trădând aspiraţiile democratice legitime ale unui popor lăsat la cheremul şiiţilor şi patronilor lor persani.

În loc să impună la cârmă un lider prooccidental, ales democratic în 2010, ca Iyad Allawi, America lui Obama a admis contraproductiva perpetuare la putere a unui premier stupid şi crapulos de felul lui Nuri al Maliki. Şi a acceptat să se lasă evacuată din Irak.

Or, restanţele se plătesc. America e obligată să revină în zonă ori să închidă ochii la crearea şi interconectarea tot mai multor bastioane teroriste în lume. Alternativa ar fi să mizeze în mod catastrofal pe cooperarea cu ţara de origine a terosimului islamist, care este Iranul teocratic.

Dar SUA au capotat şi fiindcă puterile europene le-au lăsat singure să ducă la bun sfârşit sarcina herculeană de a pacifica şi democratiza Orientul Mijlociu, în plină ascensiune a unui nou fascism de origine şi orientare islamistă.

Pe cale de consecinţă, puterile europene vor plăti şi ele un preţ greu. Şi ele au de ales. Dacă vor rezista tentaţiei antiamericanismului, vor fi chemate să pună umărul la rezolvarea problemelor pe care n-au vrut să le soluţioneze împreună cu SUA, după 2003.

Iar dacă nu, le va fi greu să evite prăbuşirea. Fiindcă puterile care se izolează sunt inexorabil condamnate să decadă rapid, precum România ceauşistă, precum Imperiul de Mijloc în epoca în care China interzicea orice tip de comerţ cu lumea. În fine, copiii obraznici nu pot fi ţinuţi la infinit în braţe. La un moment dat, se vor vedea puşi la pământ şi obligaţi să se apere singuri de şerpi şi scorpioni într-o lume contemporană, care, după cum se vede, nu duce lipsă de bestii veninoase.