Refugiații, ostaticii lui Erdogan

Președintele Turciei e deosebit de periculos când se simte amenințat. În contextul unor probleme economice și al unor pierderi pentru partidul său AKP, Erdogan recurge la amenințări și jocuri de putere - elemente tipice ale stilului său de conducere. În viața de zi cu zi, așa ceva se numește bullying - iar Uniunea Europeană a cedat în repetate rânduri în fața președintelui turc. 

Lucrurile nu stau prea bine la Ankara 

O mulțime de știri vin din Turcia în aceste zile, multe dintre ele contradictorii. O curte supremă i-a eliberat pe jurnaliștii de la cotidianul Cumhüyriet, aflați în detenție în urma unor prezumtive delicte politice. Mii de intelectuali, scriitori și profesori au rămas însă în închisorile lui Erdogan. Dubiile privind respectarea drepturilor omului în Turcia au dus la suspendarea negocierilor de aderare cu Ankara, dar președintele turc se adresează acum din nou Uniunii Europene. 

Recep Erdogan vrea negocieri pentru că are nevoie de sprijin, fiind sub presiune la nivel economic. Fiecare semnal că UE îl percepe în continuare ca partener ar fi de ajutor pe piețele financiare. Sunt în joc modernizarea uniunii vamale cu Turcia (solicitată de mai mulți ani încoace), un semnal pozitiv privind procesul de aderare al Turciei sau alte miliarde de euro din partea Bruxellesului. 

Președintele se confruntă cu mai multe simboluri ale declinului puterii: opoziția a câștigat alegerile locale în metropola Istanbul, iar fostul premier Ahmet Davutoglu și fostul ministru al economiei Ali Babacan au înființat partide noi. Babacan critică deschis situația economică a Turciei și faptul că drepturile omului nu sunt respectate suficient. Amurgul erei Erdogan ar fi imaginabil, dacă partidul său AKP ar pierde câteva procente în favoarea acestor noi formațiuni politice. Dar președintele nu are de gând să renunțe la luptă - un alt motiv pentru care își îndreaptă atenția asupra Uniunii Europene. 

Erdogan nu se sfiește să-i șantajeze pe europeni

Mai mult de trei milioane și jumătate de refugiați se află în prezent în Turcia, ei au devenit un fel de pârghie a politicii lui Erdogan. Pentru a arăta Bruxellesului care e miza, președintele turc folosește măsuri orchestrate: întâi crește numărul refugiaților care sosesc pe insulele grecești, apoi Turcia îi trimite pe sirienii care nu sunt înregistrați oficial ca refugiați înapoi într-o țară aflată în plin război. Președintele turc intenționează crearea unei așa-zise zone de securitate în Siria, în regiunea kurdă din nord-est, cu ajutor american, unde ar urma să fie primiți cel puțin jumătate de milion de noi refugiați din regiunea din jurul orașului Idlib, unde se desfășoară lupte sângeroase. Dar lucrurile nu funcționează cum vrea Erdogan. Nici SUA, nici Rusia nu sunt dispuse să-i sprijine planul, iar încercarea sa de a se folosi de divergențele dintre cele două mari puteri în scopuri proprii a dat greș în mare măsură. 

Așadar, mai rămân europenii, partenerul mai slab - mai puțin hotărât și nemilos - din acest joc geopolitic. Iar Recep Erdogan nu se sfiește să-i șantajeze pe europeni cu soarta sirienilor. El știe că UE a alunecat într-o criză politică profundă în 2015, pentru că populiștii au folosit numărul foarte mare de refugiați pentru a alimenta naționalismul și frica în rândurile cetățenilor. Astfel, Erdogan e conștient că amenințările sale cu deschiderea granițelor Turciei pentru migranți duc la reacții extrem de nervoase la Bruxelles. 

Europenii au nevoie de o strategie 

Lupta decisivă la nivel militar din Siria și crimele de la Idlib sunt ignorate de majoritatea europenilor, sentimentul de milă a fost înlocuit de o oboseală generală. UE trebuie să se gândească însă la o strategie dacă noi valuri de refugiați de război sirieni pornesc spre Europa. Dacă Bruxellesul nu vrea ca ei să vină în Europa, trebuie să le ofere condiții de securitate în alt loc.  

Zona de securitate propusă de Erdogan nu e o soluție bună, pentru că el urmărește controlul militar asupra regiunii kurde și nu e nici dispus, nici în stare să organizeze cazarea și îngrijirea de bază a unui număr mare de refugiați. Aici vine rândul europenilor, care trebuie să se hotărască ce fel de atitudine vor adopta în această criză. Dacă mai există măcar niște vagi urme ale valorilor umanitare, europenii trebuie să intre în negocieri, să decidă care va fi aportul lor și în ce măsură vor accepta cooperarea cu Erdogan. 

E o dilemă la nivelul politicii externe. Pe de-o parte, europenii nu vor să-l sprijine pe Erdogan, tocmai acum când puterea sa pare să fie în declin. Pe de altă parte, destinul sirienilor din regiune nu poate fi lăsat doar pe mâna președintelui turc sau a americanilor. Dar Bruxellesul e ocupat cu teatrul Brexitului, schimbarea personalului la vârf al instituțiilor europene și alte griji ale vieții cotidiene. Nu prea mai e atent la drama mai mare din regiunea de frontieră turco-siriană. Există pericolul ca europenii să reacționeze, din nou, de abia atunci când e deja prea târziu - și să capituleze, din nou, în fața șantajului președintelui turc, fără a opune rezistență. Iar în final s-ar putea ajunge la o soluție proastă - atât pentru refugiații sirieni, cât și pentru obiectivele europene ale politicii privind Turcia.