De la depresie la sinucidere

Depresia, boala sufletului, afectează peste 350 de milioane de oameni din întreaga lume, potrivit unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Anual, la nivel global, peste 800.000 de persoane care au căzut pradă depresiei se sinucid. Până în 2030, OMS estimează că această maladie precum și alte afecțiuni psihice tind să devină cauza principală a mortalității.

În ceea ce privește situația din România, una din zece persoane este diagnosticată cu o boală mintală, dintre care cea mai răspândită este depresia. Situația este însă cu mult mai gravă, pentru că mulți bolnavi, cu precădere bărbați, evită să meargă la un cabinet de psihiatrie până când nu mai pot stăpâni boala. Teama de a fi stigmatizați social, inclusiv de persoanele apropiate, îi determină să „ducă boala pe picioare“. De altfel, românii sunt recunoscuți, între națiunile europene, ca fiind printre cei mai reticenți în a merge la un medic specialist.Depresiile în formă incipientă sunt ușor de tratat de către medicul specialist și pot să nu mai revină niciodată. Dar mulți români afectați de această „tristețe a sufletului“, cum îi spun psihiatrii, apelează la tot felul de leacuri care nu fac decât să lase boala să se acutizeze.

În materie de boli psihice, Internetul este o sursă inepuizabilă de întrebări și răspunsuri. Găsești mii de postări ale unor mii de indivizi care „se consultă“ între ei. Sunt două false avantaje aici. Pe de o parte, aceste consulturi online nu costă bani, ca la un cabinet de psihiatrie, iar pe de altă parte identitatea persoanei este protejată până și față de prieteni. Între titlurile cele mai uzitate ale acestor consulturi online este „Totul despre depresie“.

Or, se știe, nu există boli, există bolnavi. Pe lângă exprimarea simptomelor comune, fiecare bolnav psihic necesită o abordare și o medicație diferite. Cel mai grav este faptul că Internetul este o sursă inepuizabilă pentru unii părinți ai căror copii sunt afectați de o boală psihică. Mentalitatea retrogradă își spune cuvântul, uneori cu efecte ireversibile asupra minorilor, cu precădere asupra adolescenților.

Toate statisticile arată că incidența depresiei este mai mare în rândul femeilor decât al bărbaților. Dar sunt unii sociologi care susțin că bărbații au o putere mai mare de a duce boala pe picioare, astfel că se sustrag mai ușor recensământului suferinței. Într-un cuvânt, în fața tristeții sufletului bărbații ar fi mai puternici decât femeile. Nu cumva e invers? Nu cumva bărbații sunt de fapt mai slabi tocmai pentru că sunt mai puțin datornici sufletului decât femeile? Pare a fi aici un paradox. Dar câte paradoxuri nu au atras omenirea către răspunsuri indubitabile, definitive.Pe măsură ce viața zilnică are un ritm tot mai draconic, țesătura socială, în general, și cea familială, în special, începe să se destrame. Fără a băga de seamă, ne pierdem stima de sine și stima față de ceilalți. Singuri într-o lume de oameni singuri mergem pe nisipuri mișcătoare fără a ști care ne mai e țința, iar tot acest eșafodaj conduce în cea mai mare parte la violența domestică și de aici la instalarea depresiei.

Când sinuciderea este decisă de alții

În lumea adolescenților incidența depresiei este de la un an la altul mai mare, la fel și a tentativelor sau a cazurilor de suicid. Nu de puține ori auzim că un adolescent și-a pus ștreangul de gât fără a avea un motiv. Părinții îl știau vesel, colegii de școală, prietenii, la fel. Cei care l-au adus pe lume i-au îndeplinit toate dorințele, l-au trimis în tabere, în excursii, a avut mereu libertatea să iasă cu prietenii în oraș. L-au dat la lecții de pian, la cursuri de yoga, i-au pus meditator la limba engleză pentru a avea un orizont mai larg în cariera lui. Cum s-ar spune, au făcut totul pentru el. Și atunci de ce? Cum se face că un adolescent căruia nu-i lipsea nimic „a ales“ să-și pună capăt zilelor?

Păi nu el a ales. Părinții au ales pentru el, și asta din frageda copilărie. Certurile din familie, ajungând uneori la violențe fizice, îl trezeau pe copil în toiul nopții. Cu ochii cârpiți de somn ieșea din cămăruța lui să vadă ce se întâmplă. I se spunea invariabil: „Treci la culcare, nu e treaba ta ce probleme au părinții și cum și le rezolvă“. A auzit replica asta de mii de ori în copilărie și a continuat să o audă și în adolescență. Din primii ani de viață orizontul lui s-a tot îngustat în loc să devină tot mai cuprinzător, așa cum se întâmplă în cazul adolescenților când întreaga lume este a lor.

Adolescentul nostru trăise schizoid până când și-a pus capăt zilelor. Orizontul lui devenise prea strâmt, nu-l mai încăpea. Ca o haină pe care o îmbrăcase de prea mult timp. Ca un tricou în care nu-i mai încăpea sufletul.