Într-un interviu difuzat pe 1 octombrie de ProTV, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție Marius Voineag a declarat că în ultima perioadă DNA „s-a abătut de la combaterea corupției de nivel înalt“ și că instituția trebuie să-și asume „măcar un dosar de calibru, per procuror, pe care noi trebuie să îl avem anual.“ Voineag a amintit și de un studiu la nivelul Parlamentului European, potrivit căruia România pierde anual 15 la sută din PIB din cauza corupției. E vorba de zeci de milioane de euro.
Este pentru prima dată când un șef al DNA recunoaște că instituția nu merge cu motoarele turate la maximum în combaterea marii corupții.
Atunci când vine vorba de Justiție, ochii sunt îndreptați cu precădere către DNA și șefii acesteia. De pildă, în 2015, când instituția era condusă de Laura Codruța Kövesi, nivelul de încredere în Direcția Anticorupție era de peste 60%. La vremea respectivă, sociologul Vasile Dâncu aprecia la o emisiune difuzată de Digi24 că „niciodată o instituție a sistemului juridic nu a ajuns la acest nivel de încredere“. Odată cu plecarea Codruței Kövesi din fruntea instituției, forțată de președintele Iohannis, încrederea în DNA s-a prăbușit de la un an la altul, pentru a ajunge anul trecut la 21%, potrivit unui sondaj realizat de Avangarde.
O primă cauză a încrederii tot mai scăzute în DNA este legată de percepția românilor că nume grele de pe șevaletul marii corupții se plimbă în libertate de la o moșie la alta, dobândite prin fraude de milioane de euro. Doar o mică parte din dosarele de corupție pornesc de la sesizarea in rem a procurorilor, iar anchetele presei de investigație trec neobservate de oamenii legii. Tergiversarea întocmirii dosarelor, pe de o parte, iar pe de alta numărul mare de rechizitorii care ajung în instanță pentru ca după ani de zile inculpații să fie achitați descurajează opinia publică. Pensiile speciale ale magistraților este subiectul la ordinea zilei care îi face pe români să-și piardă încrederea nu doar în DNA, ci în întregul sistem de justiție. Anul trecut, în contextual în care Comisia Europeană a cerut României să modifice legislația în ceea ce privește pensiile speciale, zeci de judecători și procurori s-au pensionat pentru a prinde ultimul tren. Decizii legale, dar imorale.
Trebuie să recunoaștem însă că magistrații sunt îndreptățiți atunci când invocă volumul mare de muncă, condițiile improprii, lipsa a peste 1000 de magistrați și presiunea pe care o suportă din partea mass-media și a opiniei publice.
Judecarea cu celeritate a inculpaților, o vorbă-n vânt
Unul dintre cele mai vechi dosare întocmite de procurorii DNA pe vremea lui Daniel Morar, în care șase membri din fosta conducere a Aeroportului Băneasa au fost acuzați de corupție, cu un prejudiciu de 5 milioane de euro, a fost clasat anul acesta de Curtea de Apel București după 12 ani de procese pe motiv că fapta nu există. Nu atât decizia definitivă a instanței dă de gândit, ci faptul că a fost nevoie de 12 ani de procese pentru a se ajunge la această decizie.
Unde a fost judecarea cu celeritate a speței, pe care politicienii au invocate-o în repetate rânduri? Tertipurile avocățești, îmbolnăvirea subită a celor incriminați, rechizitoriile neconcludente, strămutările de dosare, prescripțiile și încă alte cauze au condus tot timpul la tergiversarea pronunțării hotărârilor definitive de către instanțele de judecată.
Judecarea cu celeritate a cauzelor este prevăzută și în Constituție prin formularea „părțile au dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil“. Ce înseamnă „termen rezonabil“ și cine îl stabilește? Mai multă ambiguitate nici că se putea formula în textul Constituției, care ar trebui modificată începând cu alegerea judecătorilor Curții Constituționale a României (CCR) în așa fel încât să nu mai fie politizată prin desemnarea acestora de către partidele politice și de președinte. Cariera politică a multor judecători ai CCR îi face să răspundă la comanda partidului pe care l-au servit, ocupând funcții cu precădere în parlament.
La împlinirea a 30 de ani de la evenimentele din decembrie ᾿89, președintele Klaus Iohannis declara că „statul român trebuie să acționeze cu celeritate în ceea ce privește aflarea adevărului“ și că „cei vinovați trebuie deferiți justiției.“
Epopeea dosarului Revoluției în care cap de listă este Ion Iliescu e cel mai concludent exemplu că judecarea cu celeritate a unei cauze penale e doar o vorbă-n vânt.