Europa mea: România ne gonește de acasă

M-am înscris acum ceva vreme la un curs de germană la Casa Schiller din București. Nu mai știu câți eram în grupă, cred că nu mai mulți de zece, iar jumătate dintre noi erau studenți la medicină, care-și făceau temele cu o înverșunare care mă făcea să mă simt bătrână. Voiau să plece în Germania imediat după terminarea studiilor.

Când am fost la Bonn în ianuarie, în avion lângă mine a stat un tânăr care citea un tratat gros de neurochirurgie, în limba română. Nu e genul de lectură de plăcere, mă gândesc, o carte care pare a cântări cât limita bagajului de mână. N-am intrat în vorbă cu el, nu știu de ce citea, dar am intuit cam din ce zonă e și povestea asta. Din fosta mea clasă de liceu, singurul coleg care a făcut medicină e acum în Germania. Celelalte două destinații preferate de miile de medici care pleacă anual din România sunt Franța și Marea Britanie. E o situație pe care eu o observ cumva de la distanță, nu mă afectează direct pentru că sunt încă tânără și nu mă doare nimic, dar o afectează, de exemplu, pe mama mea, plecată la rândul ei de șaisprezece ani să muncească în Spania. Mai are puțin și iese la pensie și o îngrozește gândul că se va întoarce în România, unde bătrânețea e umilitoare. Și atunci când spune asta se gândește în primul rând la serviciile medicale, acest punct nevralgic în România ultimilor treizeci de ani.

Trei generații au resimțit șocul rupturii  

Tinerii aceștia de la cursul de germană aveau vârsta pe care o aveam eu când a plecat mama. Eram în anul doi de facultate și de aceea cred că nu m-am considerat niciodată un copil lăsat în urmă, eram un om în toată firea, dar chiar și așa, șocul rupturii a fost resimțit de trei generații: de părinții mamei, de ea și de fata ei, adică eu. Și a fost cu atât mai bulversant cu cât ea nu crescuse într-o cultură globală, iar călătoria de trei zile cu autocarul în Spania a fost prima ei călătorie în străinătate.

Lucrul ciudat este că cea care a crescut cu mirajul Occidentului am fost eu. Am început școala primară în 1990 și am intrat la facultate în 2002. Îmi aduc aminte că în timpul liceului simțeam că cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla e să obținem o bursă la o universitate străină și să plecăm, să ne salvăm. Unii dintre noi, cei foarte, foarte buni, au reușit să facă asta. Dar pentru bursă îți trebuia medalie de aur la vreo olimpiadă internațională... Cei care n-au avut nici medalia și nici familia bogată care să-i întrețină au plecat imediat după facultate. Au făcut muncă de jos și după foarte mulți ani au devenit mândrii cetățeni ai altor țări.

Bineînțeles că nu doar medicii pleacă, nu știu de ce am început cu ei. Pleacă oameni din toate domeniile, cu pregătire sau fără, și de asemenea de toate vârstele. Știu persoane de șaizeci de ani care au plecat să fie lângă copii. România se depopulează văzând cu ochii și guvernanții noștri nu știu de unde să apuce problema.

Spania nu acceptă cetățenie dublă, iar mamei mele, după atâta timp, nu-i vine să-și lase, totuși, cetățenia română.

Lumea pleacă pentru tot ce înseamnă metafora autostrăzii 

De câte ori vin în vizită la mama în Spania, mă surprinde viteza cu care autobuzul iese din aeroport și gonește pe autostradă și după aia mă întristez – ce reacție am și eu când văd o autostradă... Când autobuzul cu burduf, plin de valize care o iau la vale pe rotițe, schimbă banda și trece vâjâind pe sub pasarele. Cowboy stuff. Astea sunt nevoile și aspirațiile noastre în România: șosele. Toalete curate. Toalete. Sunt lucrurile cel mai ușor de realizat și vor fi (în caz că vor fi vreodată) realizările cele mai vizibile. Ca atunci când înveți o limbă străină: progresele cele mai spectaculoase sunt la început, când pui ordine în noțiunile de bază. Apoi, pe măsură ce avansezi, dai de finețuri, iar din exterior progresul pare mai lent.

Lumea pleacă din România pentru tot ce înseamnă acum pentru noi metafora autostrăzii. Cei mai buni prieteni ai mei au plecat din țară în urmă cu câțiva ani, într-un interval relativ scurt, unul după altul. Atunci am avut pentru prima dată sentimentul clar (care mustea de furie) că România ne gonește de acasă. N-am simțit asta când a plecat mama, poate pentru că atunci eram mai mică și nu cunoșteam amploarea fenomenului, atunci am luat-o mai mult ca pe o decizie disperată a ei.

Rămâne chinuitoarea întrebare: Și tu când pleci? 

Abia după ce am început să lucrez mi-am dat seama că avem un contract cu țara în care locuim. Și mai ales când am început să lucrez pe cont propriu, să completez declarații și să văd exact ce taxe plătesc statului român (fiindcă atunci când lucrezi cu contract de muncă, nu ești conștient în permanență ce procent din salariul brut se duce pe taxe, ești fixat mai mult pe salariul net), taxe pe care le dau pentru niște servicii aproape inexistente.

Pentru asta pleacă oamenii, pentru un contract mai bun cu țara în care locuiesc.

Pentru cei rămași acasă, din generația mea, cel puțin, rămâne chinuitoarea întrebare: și tu când pleci? Sau: tu cum de mai ești aici?

Deși am trecut prin școală cu mirajul Occidentului, cum am zis, în acei ani 90 în care noi, copiii, ne bucuram de explozia de culoare, în timp ce părinții noștri se luptau cu tranziția, după ceva timp petrecut în străinătate și o tentativă eșuată de emigrare, acum cel mai mult îmi doresc să am puterea să rămân acasă. Să nu mă las gonită. Și mi-e imposibil să explic de ce. Știu sigur dar că lupta mea, acum la 36 de ani, e să nu plec.

Scriitoarea și traducătoare Lavinia Braniște s-a născut în 1983 la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj și București. Primul ei roman "Interior zero" a fost distins cu premiul "Nepotul lui Thoreau" pentru cel mai bun roman românesc al anului 2016. Volumul a apărut în 2018 în traducere germană la editura Mikrotext, cu titlul "Null Komma Irgendwas".