Goana după aur: preţul de la bursă ascunde costuri nevăzute

În principiu, uncia de aur este o apariţie prea puţin spectaculoasă. Cântăreşte 31,1 de grame şi seamănă mai degrabă cu o bucăţică de ciocolată. Ei, bine, paralelipipedul acesta minuscul valorează, în vara anului 2011, 1670 de dolari. Semn că lumea se simte ameninţată pe mai departe de criză, explică Friedrich von Metzler, proprietarul băncii private Metzler din Frankfurt pe Main.

Valul datoriilor europene şi nesiguranţa politică de la Washington au accelerat goana după aur, aruncând preţul la triplu faţă de valoarea înregistrată în urmă cu un deceniu şi la dublu faţă de costul de acum doi ani al celui mai preţios metal. Şi, cât timp problematica datoriilor continuă să agite spiritele pe ambele maluri ale Atlanticului, tendinţa va rămâne ascendentă, avertizează Eugen Weinberg, strateg al Commerzbank.

Aurul phoenix

La 11 septembrie 2001, dată ce semnifică o cotitură în multe privinţe, preţul coborâse la 272 de dolari uncia, neacoperind nici măcar costurile de exploatare, cu 20 de dolari mai scumpe. Băncile naţionale păreau stăpâne pe inflaţii şi nu mai căutau să se acopere - pentru orice eventualitate - cu aur. Industria extractivă se reduse substanţial, 200.000 de muncitori din Africa rămăseseră fără locuri de muncă.

După incidentele de pe coasta de est a Statelor Unite, s-a instalat teama unei recesiuni, astfel că aurul a revenit în actualitate. De atunci, preţul a avut mai multe momente de salt substanţial: în 2008, la falimentul băncii Lehman, în 2010, când problemele masive ale Greciei nu au mai putut fi camuflate, şi recent, când criza de tip elen s-a regăsit şi în alte state din periferia Uniunii Europene.

Evoluţiile din ultima vreme, comentează analiştii de la Commerzbank, indică multiplele valenţe ale aurului: este un garant anti-inflaţionist, un indicator al fricii pieţelor dar, în egală măsură, se dezvoltă tot mai mult ca o valută de sine stătătoare, profitând de slăbiciunea monedelor de referinţă, euro şi dolarul.

Cererea fără ofertă atrage riscuri

Există, desigur, şi voci care avertizează asupra riscului de a plasa toate ouăle în acelaşi coş - în cazul dat, a investi exclusiv în aur. Deocamdată, însă, continuă goana nebună după aur, în care se întrec bănci naţionale, instituţii publice, investitori privaţi şi chiar fonduri hedge.

Banca centrală mexicană a cumpărat 100 de tone; China, Rusia, Thailanda şi alte state în creştere economică au ieşit şi ele la piaţă să cumpere lingourile de aur pe care, însă, puternic-industrializaţii nu le mai vând. În Trezoreria Statelor Unite se află 8133 de tone de aur, comoara Germaniei (pe locul secund în lume) fiind de 3401 tone.

În total, băncile naţionale şi principalele instituţii financiare deţin 30.800 tone - o cincime din ceea ce se apreciază a fi întregul aur exploatat de-a lungul istoriei cunoscute a omenirii.

Ceea ce, în goana aceasta nebună, dispare din atenţie sunt costurile suplimentare - problemele de mediu şi chiar războaiele pornite în jurul căutătorilor de aur şi alte metale preţioase (cum ar fi tantal sau wolfram). Pentru fiecare sms trimis, pentru fiecare vibraţie a telefonului mobil, nota de plată se achită scump în Congo sau Ruanda.

Deocamdată, o modalitate de a controla originea materiei prime fără de care nu mai poate fi imaginată industria electronică este mai degrabă în fază experimentală. Dar există semne de bunăvoinţă.

Mai greu ar putea fi, în actualul context, instituit un proces de certificare a "garanţiei ecologice" a aurului, asemeni celui practicat în cazul diamantelor, de exemplu. Dar, în absenţa unor reglementări, în actuala disperare globală, prima şansă o au catastrofele de genul celor petrecute în 1996 în Ghana sau în 2000 la Baia Mare.

Autor: Rolf Wenkel / Helle Jeppesen / Cristian Ştefănescu
Redactor:Rodica Binder