Independența Republicii Moldova – o luptă perpetuă

La est de noi, agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei ne dă măsura a ceea ce am dobândit pe ruinele unui imperiu care, iată, nu vrea să moară și se încăpățânează să șteargă, masacrând un popor, rușinea „celei mai mari catastrofe a secolului XX: dispariția Uniunii Sovietice”, vorba lui Putin.

Anul trecut, la ceremoniile consacrate celor trei decenii de independență, la Chișinău, alături de șefa statului moldovean, erau prezenți președinții României, Poloniei și Ucrainei. „Așa, da!”, am zis, când după guvernarea pro-rusului Dodon și a oligarhului Plahotniuc care-i ținuse pe moldoveni în spatele unor garduri de fier, îi vedeam în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, deZiua Independenței, radioși și încrezători, pe Maia Sandu, Klaus Iohannis, Andrzej Duda și Volodimir Zelenski.

Prezența celor patru șefi de stat, mergând pe bulevardul Ștefan cel Mare, salutând mulțimea entuziastă, însemna o deschidere extraordinară, inaugura o epocă nouă ce amintea de însoritele auspicii de acum treizeci de ani, o epocă în care Moldova în sfârșit își regăsea locul ei firesc în Europa, alături de aliații săi care îi garantau siguranța și libertatea. 

Fără Ucraina, am fi fost azi o gubernie rusească 

A trecut un an de atunci și trebuie să recunoaștem: suntem într-o realitate paralelă, dificilă, dar infinit mai bună față de scenariul foarte probabil al unei ocupații rusești. Dacă nu rezista Ucraina, dacă ar fi capitulat în trei zile sau într-o săptămână, cum era convins Putin, azi nu cred că mai sărbătoream ceva la Chișinău. Am fi avut un regim pro-moscovit sau am fi fost deja o gubernie rusească, victimă a unei invazii la scară largă, asemeni Crimeii, capturată fără luptă, în 2014, de „omuleții verzi” ai Kremlinului.  

Bravii ucraineni – acest popor cu adevărat eroic! – ne-au asigurat festivitățile din această zi, după cum tot grație lor, Republica Moldova este azi stat-candidat la Uniunea Europeană, și când spun asta nu diminuez meritul guvernării actuale de la Chișinău, care a știut să mobilizeze un lobby pro-Moldova la Bruxelles, ajutată puternic de România și susținută de Franța, într-o conjunctură dramatică.

Am „meritat” independența? 

Se pare că nu există națiune în Europa care să nu-și fi avut un război de independență. Ucraina se află acum într-o asemenea teribilă încleștare, care îi forjează conștiința de sine. Și Republica Moldova și-a avut războiul de independență în primăvara-vara anului 1992,când a fost atacată mișelește de regimul separatist din Transnistria, ajutată și asistată, prin intervenție directă, de Armata a 14-a rusă, ale cărei rămășițe încă mai sunt dislocate, ilegal, în stânga Nistrului. 

Moldova a pierdut războiul, deși a luptat cu mult curaj, practic cu mâinile goale, a fost singură în fața imperiului. Este replica ce trebuie dată celor care pretind că independența ne-a venit pe tavă, că „ne-a dat-o” Gorbaciov, că moldovenii de fapt n-au meritat-o. Evident, comparați cu balticii, noi am fost mai „moi”, dar și istoria ne-a fost diferită. 

N-ar trebui să uităm apoi de tabula rasa făcută de ruși după război: elitele basarabene au fost exterminate, iar o nouă intelectualitate – „prima generație încălțată”,cum i s-a spus – s-a ridicat anevoie în anii ‘50-’60, după moartea lui Stalin. 

Am avut și rezistență armată anticomunistă în Basarabia. Un exemplu: Filimon Bodiu, un țăran din satul Mândrești, care a acționat, el și grupul său, între anii 1945-1950, murind într-un schimb de focuri cu securitatea sovietică chiar în pragul casei sale. Am avut și rezistență intelectuală: la edituri, în uniunile de creație, la catedre universitare, la medicină. 

O rezistență nu neapărat spectaculoasă, deși n-au lipsit și gesturile radicale, nu obligatoriu eroică – suntem, e-adevărat, mai degrabă „mioritici” decât „prometeici” – dar a fost. 

Să nu uităm de miile de învățători care au păstrat flacăra românismului în cele mai grele vremuri. Au fost asemeni lui „Apostol” din romanul lui Cezar Petrescu. 

„Declarația de independență” a Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991 de parlamentul de atunci, evocă Pactul Ribbentrop-Molotov (condamnat mai devreme și la Moscova, de Congresul Deputaților Poporului, din care făcea parte și Andrei Saharov) și cere înlăturarea consecințelor acestuia pentru Basarabia – adică reunirea cu patria istorică, România. 

O aspirație legitimă

Rușii au avut grijă să împiedice Reunirea. Aflat la Chișinău, în 2002, Selezniov, președintele Dumei de Stat de la Moscova, declara nonșalant că „am fost nevoiți să declanșăm războiul de la Nistru pentru a nu permite unirea R. Moldova cu România (exact la fel, șiazi: Putin a atacat Ucraina pentru a o împiedica să se alăture Europei!). Chiar dacă Reunirea nu a avut loc, ea rămâne o aspirație legitimă.

Textul „Declarației de independență” nu poate fi modificat retroactiv. Au distrus originalul acestui document în toiul turbulențelor din 7 aprilie 2009, dar nu-i pot omorî spiritul, ideile, energia. Nu poți derula istoria înapoi. 

Independența este de imaginat strict ca afirmare a valorilor naționale românești, automat și europene, care înseamnă libertate și prosperitate pentru toți locuitorii Republicii Moldova, indiferent de naționalitate.

Orice model diferit înseamnă vasalitate, robie față de Rusia. După ce a persecutat memoria domnitorului în vremurile sovietice, partida pro-rusă de azi de la Chișinău încercă să facă din Ștefan cel Mare un proto-părinte al statalității moldovenești ostile României. Și ce mai pot ei? Să predea Moldova lui Putin. 

Să sperăm că acest scenariu nu se va materializa, că vom rămâne în „această” realitate, infinit mai bună, grație luptei ucrainenilor, susținerii Lumii libere și mai ales prin efortul nostru de zi cu zi, demonstrând că ne merităm independența.