Limba moldovenească dincolo de politică

Disputa care are loc în Republica Moldova pe tema limbii oficiale nu poate neglija un fapt istoric mai important decât pare. Locuitorii provinciei românești din stânga Prutului au vorbit neîntrerupt de la originile lor și până astăzi ”limba moldovenească”. E cert și faptul că limba moldovenească și limba română sunt același lucru (cu mici deosebiri regionale), dar nu ar trebui să ignorăm puterea tradiției. Sonoritatea însăși a cuvintelor are o profunzime și o familiaritate pe care termenul echivalent, ”limba română”, nu o posedă din simplul motiv că este de dată mai recentă. Prin urmare actorii politici care polemizează pe această temă la Chișinău sau la București nu ar trebui să uite că se înfruntă nu doar două noțiuni politice (statalitate vs unirea cu România), ci în primul rând două cuvinte cu întreaga lor încărcătură de sensuri abia sugerate și adesea greu de definit.

Cu un secol înainte ca Basarabia să fie anexată de Rusia, Dimitrie Cantemir elabora o descriere a Moldovei care conține și o secțiune privitoare la limbă, pe care o cunosc probabil toți școlarii, mai ales cei în Republica Moldova: ”Aceia cari zic că limba latinească este maica cea adevărată a limbei moldovenești, se razimă pe aceste temeiuri;” și urmează apoi câteva argumente istorice și filologice, menite să demonstreze afirmația. Dar ideea este că ”limba moldovenească” și nu ”limba română” era numele idiomului local care a continuat apoi să se numească așa până astăzi, cu o întrerupere de numai două decenii.

Resorturile politice ale acestei dispute sunt bine cunoscute și nu despre ele vorbim aici. Ceea ce ne preocupă sunt resorturile tradiției și relația cu noul. Vechiul are mereu avantajul familiarității, este intim, vine, s-ar putea spune, din ”in interior”, pe când noul este mereu străin și indiferent, vine ”din exterior” și pare adesea ostil. Creștinismul la începuturile sale a fost nevoit să asimileze o serie întreagă de obiceiuri păgâne pe care le-a încorporat în sărbătorile sale convertindu-le interior, dar păstrând totuși aparențele exterioare. Noul se deghiza în vechi tocmai pentru a-i împrumuta căldura și familiaritatea.Vechiul se pliază pe ”forma” omului, în timp ce noul este încă rigid și plin de asperități.

Este posibil de aceea ca reticența sau chiar opoziția față de noua terminologie să nu fie doar o preferință geopolitică, ci să exprime și atașamentul față de lucrurile vechi, așa cum sunt o casă, o piesă de mobilier sau pietrele de pavaj lustruite de pașii a nenumărați trecători. ”Limba moldovenească” are patina timpului și linia îndulcită a lucrului îndelung folosit, în timp ce ”limba română” e ca un obiect abia dobândit și mai greu maniabil. Și de ce ai renunța la lucrurile vechi dacă nu e neapărată nevoie?

Dar partea cea mai delicată a acestei istorii despre limbă este că idiomul vorbit în Moldova din stânga Prutului are un farmec al ei care riscă să se piardă în urma unei reforme unificatoare. ”Limba moldovenească” - ca să păstrăm convenția - prezintă (încă) o mulțime de forme lexicale și gramaticale mai vechi sau aspecte dialectale care s-au pierdut în limba română contemporană inclusiv în Moldova din dreapta Prutului ca urmare a presiunii nivelatoare exercitate de educația școlară. Limba scrisă la Chișinău respectă întocmai tiparul celei de la București, dar limba vorbită în Basarabia are încă rezonanțe particulare care riscă să dispară sub presiunea limbii din metropolă.

În cele din urmă nu ne putem opune acestor evoluții care vor aneantiza particularitățile locale, mai ales acolo unde nu au suficiente argumente să le susțină, dar cel puțin să fim atenți la ele și să manifestăm mai multă empatie față de o lume care se crispează firesc la presentimentul unor pierderi ireversibile.