România fără metafizică

În mod declarativ ceea ce deranjează în aceste note diplomatice este „superficialitatea” lor adică faptul că se limitează să consemneze fapte de suprafaţă. Or, gândirea dominantă în lumea românească este că dincolo de aceste superficii există profunzimi care pretind a fi dezvăluite. Comentatorii iritaţi de stilul acestor note diplomatice ar fi dorit pesemne să găsească în ele reflecţii mai profunde. De exemplu, o analiză politică, economică sau filozofică care să scoată la iveală ce guvernează „cu adevărat” faptele de suprafaţă şi care să indice astfel ceea ce merită să fie reţinut.

Preşedintele PNL Crin Antonescu a calificat unele telegrame diplomatice despre România, ca “superficiale şi irelevante”, simple “compuneri care îngroaşă volumul birocratic la Departamentul de Stat”. Iar fostul ministru de Externe, Andrei Pleşu, a vorbit despre “tabloidizarea diplomaţiei” găsind că notele publicate de Wikileaks ar conţine adesea „trivialităţi, zvonuri insignifiante şi aburi de bodegă”. Mulţi alţii au spus, în esenţă, acelaşi lucru, nemulţumiţi de faptul că anumite detalii personale şi intimităţi nedovedite au fost „ratificate” de nişte documente menite să intre în cea mai mare arhivă politică a lumii.

Problema este aşadar aceea a diferenţei dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, dintre aparenţe şi esenţe. În ciuda aspiraţiei românilor către profunzimile nedezvăluite s-a văzut că „reporterii diplomatici” nu fac mari eforturi „să înţeleagă” şi că se mulţumesc să reproducă întocmai faptele şi vorbele auzite fără prea multe comentarii, în cea mai bună tradiţie a empirismului anglo-saxon. Ei înregistrează pur şi simplu tot ce li se oferă ca nişte botanişti şi nu selectează materialul în funcţie de o ideologie politică sau „filozofie” de viaţă. Ei se dovedesc aproape 100% descriptivi şi nu caută straturi de adâncime.

Singurul partis-pris evident şi asumat la tot pasul este interesul politic al SUA şi din perspectiva căruia se evaluează totul fără excepţie. De aceea, citind aceste telegrame, se crează impresia greşită că singurul clivaj din politica din România care contează ar fi acela dintre pro-americani şi pro-ruşi. Dar dacă cineva ar evalua lumea în funcţie de culori, ar descoperi cu siguranţă numai contraste cromatice sau dacă ar face-o în funcţie de dimensiuni spaţiale ar gasi că lumea se divide în lucruri mari vs lucruri mici.

Dincolo însă de inevitabila perspectivă politică, notele sunt relatări factuale neselectate, neierarhizate şi transcrise ca atare. Cea mai bună dovadă că reporterii diplomatici nu caută să ordonze lucrurile în funcţie de o „teorie” este că după consemnarea exactă a faptelor se întreabă de ce nu se leagă între ele şi se mulţumesc să emite câteva scenarii posibile de natură să explice conduita ilogică a guvernului de la Bucureşti. La un moment dat, diplomatul american, se simţea îndreptăţit să admită ipotezele cele mai negre „date fiind luptele şi conspiraţiile din politica românească”.

În opinia comentatorilor de la Bucureşti, „cronicarul” ar fi trebuit însă să lase deoparte faptele „nerelevante" şi să le reţină pe cele cu adevărat „semnificative"; s-ar fi cuvenit ca notele diplomaţiei americane să abandoneze suprafaţa faptelor, căutând explicaţii de adâncime.

Este o diferenţă de optică radicală. Cel mai adesea românii dau de înţeles că nu vor să fie judecaţi după aparenţe şi că dincolo de neglijenţa conduitei personale, dincolo de inconsecvenţa declaraţiilor şi faptelor publice, dincolo de oportunismul ridicol s-ar mai găsi mereu ceva preţios care ar merita să fie descoperit. Accentul cade aici mereu pe ceva nu este public asumat, pe ceva intim, ascuns sau pur şi simplu pe ceva încă nemanifestat.

Or, cronica americană pare să spună că nimic nu este mai important decât fapta publică, incluzând aici şi reflexul public al persoanei intime, aşa cum apare el în zvonuri şi bârfe, adică aşa cum se reflectă el în conştiinţa comunităţii. În optica acestor depeşe, ceea ce este public şi manifest este singurul lucru care contează şi, prin urmare, dacă viaţa publică este un spectacol „de bodegă” este răspunderea integrală a societăţii româneşti.

Şi există aici şi o lecţie teribil de aspră: dacă suprafaţa este respingătoare, nimeni nu o să mai caute bunătatea şi frumuseţea ascunsă, trivialul cotidian fiind singurul care va intra în „arhive”, pregătindu-se să devină istorie.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Alina Kühnel