Descoperitul flanc românesc al NATO

Mai mult decât oricând, România și alianța nordatlanticăar avea nevoie de conduceri competente și de o judicioasă pregătire politică și militară, care să facă față amenințărilor confruntând statele NATO în flancul lor răsăritean și meridional, dată fiind periculoasa concentrare de trupe rusești în estul Ucrainei. Pe care Putin nu stă acum să se gândească dacă s-o invadeze în curând, cum fals și dezinformativ se speculează și se colportează în mass-media globală, de vreme ce, așa cum just precizează Atlantic Council, a invadat-o deja, în 2014, când i-a și smuls și alipit cu forța părți din teritoriu.

Avertismente futile în legătură cu un pericol neînlăturat de americani

Dar concentrările de trupe din răsăritul Ucrainei nu sunt o invenție, ci o realitate și încă o primejdie concretă, imediată. În acest context, Volker Pabst a confirmat mai nou, în Neue Zürcher Zeitung, într-un articol intitulat ”Flancul sudestic al NATO e neglijat”, mai vechile carențe de securitate de la Marea Neagră.

Semnalate de oficialitățile de la București de mult, aceste deficiențe au rămas nelichidate de mai-marii alianței nordatlantice, deși, sau poate tocmai pentru că Mircea Geoană e șeful adjunct al NATO. Restanțele se răzbună acum, amplificând riscurile, deși diplomații români au atras atenția în repetate rânduri în legătură cu existența și natura lor. De pildă, în discuțiile purtate de șeful diplomației române, Bogdan Aurescu, în noiembrie, cu omologul său american, Antony Blinken.

Anterior, subiectul figurase pe agenda întâlnirii actualului premier, Nicolae Ciucă, pe atunci, în ciuda neclarităților din CV-ul său, ministru al apărării, cu șeful Pentagonului, Lloyd Austin. Iar în mai, abordase chestiunea președintele Klaus Iohannis, la summitul virtual al NATO, cu președintele SUA, Joe Biden. Degeaba.

Dată fiind istoria deceniilor de putinism, cu tot cu agresiunile Moscovei, cu anexarea rusă a Crimeii, cu destabilizarea statelor vecine, cu atacurile cibernetice rusești și războiul hibrid dus împotriva Occidentului, doar cei mai naivi, incompetenți sau vânduți dregători mai pot crede că Rusia nu e realmente un pericol. Unul major și acut. Și că flancul sudestic al alianței nordatlantice se poate mulțumi cu 1000 de militari americani prezenți, prin rotație, iar nu permanent, în România.

Răspunderi împărțite și abundență de declarații și gesturi simbolice

Și atunci a cui e vina pentru că nu s-a făcut nimic dincolo de obișnuitul bla bla, de felul celui articulat de Austin, care a subliniat că Marea Neagră e o cale de circulație esențială pentru comerțul maritim și decisivă pentru securitatea europeană?

De ce n-au reușit românii să-i convingă pe americani? N-a fost Iohannis destul de persuasiv? Avea alte probleme politice interne mai urgent de rezolvat? Sau nu s-au lăsat americanii convinși? Au SUA, oare, în continuare, fuga la picior, cum s-a demonstrat în intempestiva și catastrofala retragere americană din Afganistan?

Austin a dat, ce-i drept, asigurări de susținere americană pentru România și a admis clar și fără echivoc "acțiunile destabilizatoare ale Rusiei la Marea Neagră" și în proximitatea ei, "oglindind ambițiile (Moscovei) de a cuceri o poziție dominantă în regiune" și de a împiedica realizarea unei "Europe întregite, libere și pașnice". Dar dincolo de întorsăturile retorice potrivite, de investițiile în modernizarea bazei aeriene americane de la Câmpia Turzii, SUA nu prea au de oferit destul ajutor concret.

Care e departe de Marea Neagră. Lipsesc "detaliile", critica, textual, Jim Townsend, fost expert în problemele NATO și politici europene al administrației Obama, reluat recent de Washington Post: "Pare ca și cum ar exista o linie pe care n-o vom călca în zona Mării Negre", preciza el într-un articol informând că administrația Biden a sporit "asistența de securitate țărilor care au cerut aderarea la NATO". E adevărat. Le-a oferit Ucrainei și Georgiei ambarcațiuni de patrulare și arme antitanc de tip Javelin. Și exerciții militare comune. Ceea ce e bine. Dar nu ajunge nici pe o măsea.

Și în contrast cu angajamentele și promisiunile ditirambice ale oficialităților din Washington, mai nimic din ce fac SUA în prezent, în regiune, nu reprezintă altceva, ori mai mult, decât simpla prelungire a unor programe mai vechi. Una, vădit insuficientă.

Frica Occidentului

"Unde e substanța anunțurilor făcute în Georgia, la Kiev, la București și în NATO?", se întreba, în același ziar din Washington, expertul în chestiuni nordatlantice al administrației Bush, Ian Brzezinski, care lucrează la Centrul Scowcroft pentru Securitate și Strategie al prestigiosului think-tank american, Atlantic Council.

Or, "ambiguitățile" angajamentului Statelor Unite în regiune și ale relațiilor cu țările riverane Mării Negre, "în special cele care nu sunt încă membre ale alianței nordatlantice", sunt "unul din motivele pentru care regiunea", după cum relevă Brzezinski, "continuă să fie una de competiție cu Rusia de o intensitate unică".

Spus pe șleau; vestului îi e frică să se pună cu Putin. Germania și Franța s-au opus, vai, rapidei includeri în NATO a Georgiei și Ucrainei, în pofida orientării occidentale a celor două țări și a ajutoarelor acordate eforturilor militare apusene. De pildă în Afganistan. Căci alianța se teme să întețească litigiile și tensiunile cu Moscova. Putin a afirmat de altfel, vexându-i pe oficialii SUA și ai NATO, că accesul la alianța nordatlantică a Ucrainei ar fi "o linie roșie". Deși autoritățile din Washington au subliniat că "nicio țară terță n-are drept de veto asupra deciziilor de includere ale NATO", realitatea de pe teren îi contrazice. În fapt, pare că, angoasată rău, alianța a acceptat, tacit, să se supună șantajului, presiunilor și amenințărilor rusești.

Complicații regionale și istorice

Sigur, ecuația militară regională e foarte complexă. În vreme ce România și Bulgaria continuă să fie ferm ancorate în tabăra occidentală, Turcia islamistă, deși stat membru al NATO, se dușmănește cordial cu țări apusene ca Franța și Grecia și e mai degrabă în barca Moscovei, de la care a importat arme ultrasofisticate, decât în a SUA. Iată de ce Turcia islamistă a lui Erdogan nici nu vrea să audă de grijile și planurile de integrare a resurselor defensive maritime ale României și Bulgariei. Care solicită degeaba sprijinul marinei militare americane, cât timp continuă să fie în vigoare, spre bucuria Turciei, convenția de la Montreux din 1936, limitând sever accesul în Marea Marmara și Marea Neagră prin Dardanele și strâmtoarea Bosfor.

Dar convenția, caducă, ar fi putut fi denunțată. Și alte ajutoare compensatoare, dincolo de reamenajarea bazei de la Câmpia Turzii, ar fi trebuit să fie acordate de mult țărilor expuse pericolului rusesc, în intervalul în care e menținută în vigoare. Nu s-au acordat, deși, după cum subliniază Pabst în NZZ, distanța gurilor Dunării de pericolul securitar rusesc, după anexarea peninsulei Crimeea de către Kremlin, a scăzut la doar 230 de kilometri.

Articolul corespondentului din București al ziarului Neue Zürcher Zeitung îl citează pe Iulian Fota, directorul Institutului Diplomatic Român, potrivit căruia în zona Mării Negre, Rusia are un spațiu geostrategic amplu, de care "poate profita mai lesne spre a-și spori influența, decât de cel relativ static din zona baltică".

Restanțe și contradicții românești și sinucigașa politică a fofilării

Or, la summitul de la Varșovia din 2016 s-a hotărât dislocarea în Polonia și țările baltice a patru grupări tactice de dimensiunile unui batalion, dar România și flancul sudestic n-au primit decât una. Or, "ne aflăm într-o confruntare directă în raporturile cu Rusia", afirmă Fota, preferând, ca atare, termenul de "front" celui de "flanc". Potrivit lui, cele "două fronturi (de nordest și de sudest) trebuie tratate egal". Ceea ce e o contradicție. Fiindcă, dacă la Marea Neagră, Rusia lui Putin e mai periculoasă decât în cel "relativ static", din spațiul baltic, reiese, logic, că românii ar avea nevoie de forțe defensive americane mai ample, decât cele dislocate de NATO în nordest.

Nelămurită, în acest context, rămâne și "excelenta relație" dintre București și Ankara. Turcia "deține o importanță esențială pentru orice strategie regională a NATO" a declarat Fota, textual, corespondentului ziarului elvețian. Or, tocmai Turcia se opune revocării convenției de la Montreux și face un joc dublu în NATO și față de Rusia. Prin urmare, ce e Ankara? Prieten adevărat? Fals? Țară neutră? Sau mai degrabă inamic?

Dacă e aliat, de ce a renunțat Turcia, cum scrie NZZ, "la o clară luare de poziție în conflictul ruso-ucrainean?" Turcia, mai scrie ziarul, "a condamnat mereu anexarea Crimeii și a livrat Ucrainei drone, dar, nu în ultimul rând din pricina tensiunilor cu vestul, Ankara e prea dependentă de Rusia, ca să adopte o poziție univocă".

Și atunci? De unde până unde relații excelente? România și-a probat în multiple feluri loialitatea față de alianța nordatlantică, inclusiv, spre deosebire de Germania, bugetar, alocând de mult înarmării 2% din PIB. Poate ar fi timpul că măcar la București să se abandoneze ambiguitățile. Unele proprii și aliaților occidentali.

Numai bine nu fac României sau partenerilor ei apuseni appeasmentul și tradiționala politică a fofilatului. Ambele stimulează agresivitatea Kremlinului, care profită spre a semnaliza putere în interior, spre a amplifica tensiunile și presiunile asupra flancului răsăritean al NATO și al țărilor orientate spre vest, și a obține noi și noi avantaje tactice și strategice. Motiv pentru care nu ajung nici bucuria generată analiștilor sau politicienilor români de sporita atenție acordată de americani unei regiuni prea mult neglijate, nici politica gesturilor simbolice și declarațiilor retorice, asumată, în locul faptelor, de oficialii administrației Biden.