Tragedia petrecută în Parcul Tei din București, când un copil de patru ani, Ionuț Anghel, a fost sfâșiat de o haită de câini lăsați liberi de stăpânul inconștient, este și acum vie în memoria oamenilor. Au trecut de atunci zece ani și abia după anchete îndelungate proprietarul terenului unde s-a petrecut tragedia a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru ucidere din culpă. Acesta a fost prețul curmării vieții unui copilaș de patru ani din cauza inconștienței unui individ pentru care legea era doar un text cu titlu facultativ.
De-a lungul anilor s-au petrecut multe astfel de tragedii, în cele mai multe cazuri pierzându-și viața, din păcate, mai ales copiii lăsați nesupravegheați. În fața acestor destine frânte la vârste fragede nu puțini oameni, de regulă navigatori pe facebook, și nu puține voci din mass-media au pus anatema pe câini, și nu doar pe câinii fără stăpân, numiți cu un termen nefericit „vagabonzi“, ci și pe câinii din gospodăriile rurale ori din orașe, fără să ia în seamă legea care impune clar că aceste animale, cele mai atașate de om, trebuie ținute în lanț de țăranii de la sate ori în lesă de stăpânii de la orașe care își scot câinii la plimbare.
Mi-am propus în textul de față să iau apărarea câinilor, a acestor personaje care fac parte din familie. Am adunat de-a lungul timpului întâmplări fascinante, multe dintre ele făcând să ți se rupă sufletul, cum se spune.
Oamenii au nevoie de poveste, dar sunt ocupați, preocupați, conectați la piața știrilor politice, ce mai fac Ciolacu, Ciucă, G. Simion de la AUR, Iohannis de la Cotroceni, Firea și Pandele de la Voluntari, un pomelnic pe care nu am să-l dezvolt aici, nu-și are rostul.
Așadar, întâmplări adevărate în care personajele sunt câini. M-a intrigat întotdeauna când am auzit „A murit ca un câine“, sau cutărescu are „suflet negru de câine“. Adică cum? De unde atâta necunoaștere, de unde atâta lipsă de simțire pentru animalele care sunt cele mai atașate de om?
Câinele unui sătean, povestea e recentă, a stat pe mormântul proaspăt al fostului stăpân zile și nopți în șir. N-a pus gura pe nimic, deși sătenii îi duceau în fiecare zi de mâncare. Până când într-o noapte l-a sfâșiat o ursoaică. L-am întrebat pe un bătrân ce caută urșii în cimitir. „Sparg candelele cu lumânări aprinse din ceară de albine, le place mierea și simt mirosul de fagure“, mi-a zis bătrânul.
În ultima vreme urșii au coborât din munți pentru că nu mai sunt stâni, umblă prin sat, oamenii se tem să mai meargă pe drumuri după ce se face întuneric. Într-o noapte un urs a intrat în casa unui gospodar și a mâncat tot ce era în frigider. La cele câteva microferme din sat, țăranii au câte cinci-șase câini care păzesc stâna. Un câine „bun de urs“ costă cât patru-cinci oi, adică vreo 5000 de lei.
Gheorghe Rîpeanu are o stână cu 60 de vaci, o afacere de familie. Laptele îl încălzește într-un cazan de 200 de litri, îl simte la mână când ajunge la 30 de grade ca să-l închege, nu folosește termometru. Gheorghe Rîpeanu face cea mai bună brânză din sat, în coajă de brad sau în burduf. Nu are atâta brânză câți clienți îi vin la stână.
Primele și ultimele lacrimi ale bunicului Pătru
Budică, un câine ciobănesc superb, mare cât un vițel, a fost animalul de suflet al bunicului Pătru din partea tatei. Am crescut odată cu el, în satul copilăriei mele de la poalele munților Piatra Craiului. După ce veneam de la școală, mergeam cu vacile la păscut, în Poiana Stînii, departe de sat, și Budică venea după mine, stătea la picioarele mele tot timpul cât îmi scriam temele pe o lespede mare de piatră, pe post de masă. Împărțeam cu el mâncarea pe care mi-o punea mama în traistă, mămăligă rece și brânză în coajă de brad.
Într-o după-amiază, Budică nu a mai venit cu mine în Poiana Stînii, l-am chemat, s-a gudurat pe lângă mine, dar s-a întors în curtea bunicului. În geana serii, când am venit cu vacile acasă, l-am văzut pe taica Pătru sprijinit în bățul din lemn de sânger, cu Budică la picioarele lui în opinci. Trăgea să moară Budică. Îl lingea pe opinci și scâncea stins.
„Du-te, mă᾿ Gogule, mulge-o pe Domnica și adu laptele într-un castron, să nu moară flămând“. Budică a leorpăit de câteva ori din castronul cu lapte cald și-a lăsat tâmpla pe labe, nu botul, tâmpla, și nu s-a mai mișcat. L-am rugat pe taica Pătru să mă lase să stau cu el și cu Budică până când își va da duhul. S-a lăsat întunericul și Budică tot mai respira. A venit tata să mă cheme acasă și bunicul i-a zis „Lasă-l, mă᾿ Niță, lasă-l să stea și el până și-o da câinele suflarea“. M-a lăsat tata și taica Pătru m-a trimis să aduc un felinar, să nu stăm pe întuneric.
Abia după miezul nopții s-a stins Budică. L-am văzut pe taica la lumina felinarului ștergându-și lacrimile cu dosul palmei bătucite de muncă. A fost pentru prima și ultima oară când l-am văzut pe bunicul Pătru plângând. Eu n-am plâns, nu știu de ce n-am plâns atunci.
Abia a doua zi mi-au curs lacrimile șiroi în timp ce păzeam vacile în Poiana Stînii și Budică nu mai era la picioarele mele. Lacrimile s-au scurs pe caietul cu socoteli la matematică și cerneala s-a întins pe foi, am lăsat caietul așa și a doua zi învățătorul mi-a pus nota patru în catalog, nu atât pentru foile pe care cerneala se întinsese peste socoteli, ci pentru că m-am încăpățânat să-i spun ce se întâmplase. Eram premiant, a fost singura notă proastă din școala primară, dar eu m-am bucurat, era ca și cum acolo, între filele caietului, își făcuse loc sufletul lui Budică.
„Vorbește cu ei, mi-a zis taica Pătru după câteva zile, dacă vorbești cu ei și ei simt că nu îți e frică, nu-ți fac nimic“. Mă știa că-mi place să umblu pe coclauri, mai ales nopțile, pe potecile din pădurile tăcute, unde doar bufnițele și bursucii se arătau, și deasupra, sub cer, doar vulturii și cocoșii de munte.
Scurtă poveste tristă
Anii au trecut ca secera făcând brazdă în lanul de grâu. Acum văd de pe cerdac luna ca o limbă de câine. Sunt acasă, în cătunul nașterii și copilăriei mele. Scriu acest text cu Gruia lângă mine, câinele lui unchiu-meu, care a fost nevoit să plece din sat, la soră-mea din Pitești, pentru că nu îl mai țineau puterile. I s-a rupt sufletul să-l lase pe Gruia singur, în curtea casei părăsite.
Au trecut de atunci vreo două luni și Gruia tot în curtea casei pustii. Sunt de vreo trei săptămâni în sat și l-am adoptat. Mai degrabă, câinele m-a adoptat pe mine. Îi fac în fiecare seară câte un ceaun cu mămăligă și lapte pe care mi-l aduc băieții lui Gheorghe Rîpeanu. S-a învățat să-mi vină acasă odată cu lăsarea întunericului. Stă cât stă cu mine, după care pleacă în curtea casei pustii a lui unchiu-meu. Ceea ce e ciudat, ce nu înțeleg, e că Gruia nu mai latră, oricine ar trece pe poteca din fața casei pustii.
Mâine plec la București. Nu am reușit să-i găsesc un stăpân. Nu pot să-l iau cu mine, pentru că l-aș chinui, într-un apartament la bloc. Nu am înțeles niciodată de ce bucureștenii, sau brașovenii, sau clujenii, sau sătmărenii țin câini ciobănești într-un apartament la bloc. Oricât de mult i-ar plimba pe alei, oricît i-ar îmbăia și țesăla, locul lor nu e pe asfaltul îmbâcsit de noxe și în sufrageria cu canapea și fotolii de la Ikea.
Nu știu ce se va alege de Gruia. Când voi reveni în sat, peste vreo lună, mi s-ar frânge sufletul să nu-l mai găsesc în curtea casei pustii. Și chiar dacă l-aș mai găsi, o să vină iarna și odată cu prima ninsoare or să bântuie prin sat haitele de lupi.
Ce vreau să spun, la finalul acestui text de suflet, e că tristețea unui câine care și-a pierdut stăpânul nu e cu nimic mai prejos decât tristețea omului care și-a pierdut pe cineva drag.